O vacanță literară: 5 cărți de citit în august

Îmi plac misterele și puzzle-urile, suspansul bine dozat și aventurile pe mare. Poveștile ce eclipsează ficțiunea istorică printr-o voce nouă, firavă și nesigură la început, testând rezistența cititorilor și puterea nemărginită a adevărului. Romanele fantasy care te împiedică să dormi și te atrag în lumi necunoscute, magice și înfricoșătoare, unde singurul tău sprijin este autorul, ghid, prieten și aliat. Legendele care îți rescriu copilăria și îți dezvoltă creativitatea, eroi ce își înfruntă temerile și învață din greșeli, protagoniști care sfidează normele literare și își ascund intențiile, mult prea siguri de avantajele deținute pentru a înțelege primejdiile la care sunt expuși.

Destinațiile de vacanță din acest an au fost... neobișnuite. Riscante. Diferite. În prima săptămână am fost în pitorescul oraș Saint-Louis: zvonurile despre „specialitățile” servite la Restaurant de la Cloche mi-au stârnit curiozitatea. Din păcate, atmosfera nu a fost boemă și relaxantă, ci încordată și tensionată. Am fost întâmpinată cu priviri suspicioase și un meniu rupt, aruncat din spatele tejghelei de la bar, de un proprietar nervos și obosit, care nu îi privește cu ochi buni pe străini și turiști.

Abia după câteva zile am aflat motivul pentru care am fost astfel tratată: una dintre chelnerițe, Adèle Bedeau, dispăruse. Principalul suspect era Manfred Bauman, lup singuratic și inadaptat social, un bărbat care și-a pierdut repede mantia anonimatului după ce și-a schimbat rutina și a încercat să fie altcineva. Tortura socială s-a transformat treptat într-un adversar periculos. L-am urmărit pe Manfred cum se prăbușește și își dezvăluie pe rând secretele, urmărit de inspectorul Gorski, un șoim cu chip de om. Răspunsurile au luat forma unor amintiri, iar dezvăluirile m-au purtat într-un luminiș și o pădure întunecată, unde trecutul nu și-a pierdut influența.

Dispariția lui Adèle Bedeau urma să ridice foarte multe semne de întrebare și nu voiam să fiu prinsă la mijloc, așa că am părăsit cu inima îndurerată Saint-Louis, cu mintea la următoarea destinație: Insula delfinilor albaștri. Mi-am citit din nou notițele, oprindu-mă de fiecare dată asupra unei fragment: Juana Maria a locuit timp de 18 ani pe o insulă pustie. Povestea supraviețuitoarei l-a inspirat pe autorul Scott O'Dell; astfel, din cerneală și hârtie, a apărut Won-a-pa-lei, Karana pentru prieteni, o eroină ce a învins forțele naturii și a descoperit cum să își îmblânzească dușmanii pentru a rămâne în viață.

După ce a rămas izolată pe Insula delfinilor albaștri și a înțeles că nimeni nu avea să vină după ea, Karana a învățat să vâneze, să făurească sulițe și să contruiască o canoe. A fost pândită de o haită de câini sălbatici și vânată de un trib inamic venit la vânătoare. Furtunile nu au ocolit insula, iar puțina mâncare pe care reușea să o încropească abia dacă îi oferea energia necesară pentru a-și mânui armele. Însă nu pericolele au înspăimântat-o, ci singurătatea.

Cinci zile am rămas pe insulă, ascunsă într-una dintre colibele de pe plajă. Am refăcut o parte din traseele Karanei și am urmărit cum valurile se sparg cu furie la țărm. Am ignorat urletele din pădure și norii groși de furtună. Eram în siguranță și nu îmi era teamă.

Toate drumurile duc la Roma. Nu sunt de acord cu această afirmație, dar, de data aceasta, sunt dispusă să fac o excepție pentru Tennessee Williams. Am încercat să uit de istoria sângeroasă și violentă a orașului, de ecourile ce m-au urmărit chiar și (de) la mii de ani distanță, pentru a mă întoarce în romanul de debut al celebrului dramaturg american: Primăvara la Roma a doamnei Stone. Pe străzile aglomerate ale orașului citesc despre o văduvă bogată din America, curtată de păcate, tentații și deziluzii. Îi ascult temerile și dorințele, îi refac plimbările și mă pierd în tainele trecutului, unde surprind limitele degradării și sunt martora unei înfrângeri fără precedent. Roma „vorbește” despre onoare, sacrificiu și război. Tennessee Williams ne vorbește despre fragilitatea vieții.

Următorul popas este New Jersey. Am fost atrasă de oraș după ce am aflat de Gașca pofticioșilor și, deși nu au în plan acceptarea unui membru nou, am vrut să îl cunosc pe Vic, cel super-deștept, pe rapperița Coco, pe Baz, un fost hoț de mașini, pe Zuz, care nu vorbește decât pocnind din degete, și pe Mad, despre care am cele mai puține informații. Nu știu cum sau de la cine au aflat de vizita mea, dar când am aterizat în New Jersey erau acolo, în aeroport, cu bagajele mele la picioarele lor. Pregătiseră o listă impresionantă de activități: excursii-fulger, aventuri nocturne, degustări, plimbări și povești. Foarte. Multe. Povești.

În umbra orașului, alături de cei cinci pofticioși, am învațat cum să ascult o persoană care nu poate să vorbească. Cum să îmi iau la revedere și să accept pierderea, suferința. Cum să mă bucur de apusuri și de gustul răcoros al înghețatei. Cum să îi las pe cei din jurul meu să devină ochii și urechile mele, cum să mă strecor printre conflicte pentru a scăpa de ghearele unui oraș doborât de război. Cum să mă îndrăgostesc... de un tablou, de o melodie, de o persoană. Și, poate cea mai importantă lecție dintre toate, cum să zâmbesc.

Călătoria mea se încheie în Grădina de la miezul nopții. Număr în șoaptă bătăile pendulei ce răsună cu putere în casă și surprind o siluetă în spatele ferestrei, o chemare pe care nu o pot refuza. Uit cărțile pe noptieră, cobor în fugă scările și mă opresc în mijlocul grădinii, unde sunt înconjurată de spectre, mistere și de o aventură ce sfidează limitele dintre ficțiune și realitate.

Aici ascult poveștile celor dispăruți și mă prietenesc cu Hatty, singura care mă poate vedea.

Aici ascult sunetele nopții și retrăiesc viețile unor necunoscuți.

Aici descopăr secretul grădinii.

Aici se opresc amintirile mele și încep ale tale.

Un text de Simona Stoica