Fragment „Anna și Omul Rândunică”, de Gavriel Savit

În 1939, nemții au pătruns dinspre vest, iar sovieticii au năvălit pe la est, împărțindu‑și frățește hoitul Poloniei. Printre, înspre, dinspre, pe dinapoia și împrejurul acestor doi monștri imperiali, Anna și Omul Rândunică și‑au văzut de drumurile lor.

Prima urgență a fost să‑i facă Annei rost de niște straie țărănești. Frumoasa rochiță alb‑roșie cu care plecase din Cracovia se potrivea cu costumul citadin din trei piese purtat de Omul Rândunică – suficient de drăguță ca să atragă atenția – dar la țară nu‑i era de nici un folos.

Următoarea lecție a Omului Rândunică:

Tuturor celor care‑ți ies în cale trebuie să li te‑nfățișezi așa cum și‑ar dori să se vadă pe ei înșiși. La oraș asta înseamnă să arăți că o duci bine. La țară înseamnă să nu pari că te‑ai născut la oraș.

Dincolo de veșminte, principiul acesta îi solicita din plin pe oamenii care încercau să trăiască pe drumuri. Prosperitatea nu presupune doar acumularea unui mare număr de averi, ci și depozitarea lor discretă în apartamente splendide și spațioase, aflate la caturi superioare. Ce orășean înstărit își cară avuțiile cu sine? Iar la țară nimic nu te dă mai tare de gol că nu ești de pe‑acolo ca bagajele voluminoase.

Așa se explica geanta medicală a Omului Rândunică. Nu era așa de mare încât să bată la ochi, dar el se descurca binișor cu ce încăpea înăuntru, dacă împacheta cu grijă. Își făcea bagajul cu multă atenție, căutând nu doar să utilizeze la maximum spațiul din geantă ci și să n‑o facă să pară aproape plină. Astfel evita atât privirile curioșilor, cât și pe ale ticăloșilor.

Geanta conținea următoarele:

Cele două rânduri de haine de schimb. Omul Rândunică le înfășurase atât de strâns, încât i se albiseră încheieturile degetelor de la efort, iar Anna chiar se întreba cum se vor mai dezlipi oare vreodată veșmintele, atunci când va fi nevoie să le îmbrace.

Un pașaport german și‑un altul polonez, ale căror fotografii nu aduceau nici pe departe cu Omul Rândunică. Acestea erau aranjate frumos și perfect simetric, pe interiorul laturii stângi și al laturii drepte a genții. De‑a lungul peregrinărilor lor prin zona de răsărit a Poloniei, cea aflată sub sovietici, cu prima ocazie când găsea vreun pașaport sovietic în buzunarul vreunui babușka prăbușit prin vreun șanț, Omul Rândunică urma să‑l pună bine, pe latura din spate a genții, atfel încât lucrurile personale să‑i fie căptușite pe toate părțile, cu excepția uneia, cu identități de furat.

O oglinjoară dreptunghiulară. Omul Rândunică o folosea în principal la bărbieritul executat cu briceagul, odată la câteva zile, de obicei chiar la ivirea zorilor. Nu‑i ieșea niciodată prea bine. Însă aceasta era una dintre numeroasele strategii ale bărbatului, să nu intre niciodată proaspăt ras în oraș, părând astfel că acordă prea multă atenție înfățișării sale. Pe de altă parte, nu‑și lăsa barba să crească prea mult – bărbile erau prea încărcate de semnificație politică în vremea aceea.

Un borcănel de sticlă cu țigări de diferite tipuri. Omul Rândunică detesta mirosul tutunului și făcea tot posibilul să stea cât mai departe de ele dacă nu trebuia să joace vreun rol. Dar, pe măsură ce războiul se prelungea, țigările deveneau tot mai valoroase – puteau fi oferite ca semn de bunăvoință sau la schimb cu alte lucruri trebuincioase, iar, dacă împrejurarea o cerea, consumul lor nechibzuit putea trece drept dovadă de putere sau de bogăție. Tot în acest borcănel era și o cutiuță cu chibrituri, pe care Omul Rândunică le prețuia chiar mai mult decât alții prețuiau țigările, și, atunci când venea vremea să folosească vreunul, îl manevra cu respect și cu grijă, de parcă ar avea de‑a face cu niște moaște sau cu ființe vii.

O cană de tinichea. Apă proaspătă se găsea berechet în Polonia, iar Anna și Omul Rândunică aveau nevoie doar de o cană ca să‑și potolească setea.

O bucățică de gresie, pe care Omul Rândunică o folosea la ascuțit briceagul seară de seară, înainte de culcare. Uneori, îl trecea doar de două ori peste piatră, din obișnuință, alteori îl strunjea meticulos, în funcție de cât îl folosise peste zi.

Un ceas lucios de buzunar, din aramă. Prima oară când a dat cu ochii de el, Anna l‑a dus nerăbdătoare la ureche. În apartamentul familiei Łania din Cracovia se găsea ditamai orologiul vechi, și zgomotul ritmic al mecanismului său credincios, cu tac‑ul o idee mai lung decât tic‑ul, se număra printre lucrurile care‑i lipseau cel mai tare. A fost însă dezamăgită să constate că ceasul bărbatului se stricase și nu scotea niciun fel de sunet. În rarele ocazii când Anna și Omul Rândunică erau siliți să doarmă printre străini, în loc să‑și ascută briceagul (pe care prefera să‑l ascundă de ochii altora, dacă nu cumva întrebuințarea lui devenea inevitabilă), el învârtea fără rost rotița ceasului stricat.

Și un stilou masiv, într‑o cutiuță de lemn, cu inițialele „D.W.R.“ inscripționate într‑un roșu spălăcit. Stiloul stătea în cutiuța lui, iar aceasta în geantă aproape mereu.

Pe lângă geantă, Omul Rândunică mai avea cu el următoarele obiecte:

Umbrela mare și neagră. Se dovedea foarte folositoare, nu doar pe ploaie, ci și în lunile cu ninsoare, care nu erau prea puține. Adesea, Omul Rândunică scobea o mică adâncitură în pământul Poloniei – cu degetele, dacă era destul de moale, sau cu briceagul, dacă nu era – și înfigea acolo umbrela, ca să‑i ferească de ninsoare în timpul somnului. Deseori se trezeau adăpostiți sub umbrela care scrâșnea sub greutatea omătului, dar care nu se năruia niciodată. Această umbrelă era singurul obiect de confort pe care Omul Rândunică și‑l permitea. An de an, când temperaturile începeau să scadă de‑a binelea, nevoia îi împingea, bineînțeles, să facă rost, deseori prin furtișaguri sau pe alte căi neortodoxe, de paltoane, căciuli și, dacă se putea, de mănuși potrivite (mâinile înguste cu degete lungi ale Omului Rândunică nu intrau niciodată cum trebuie). Chiar și‑așa, când dădea iarăși căldura, prețioasele haine de iarnă sfârșeau abandonate pe undeva. Nu le puteau transporta decât îmbrăcate – mai cu seamă paltoanele –, căci vestimentația de iarnă cărată pe timp de vară era dovadă clară de vagabondaj. Vagabond sau ba, să arăți ca unul trezea suspiciuni, și nimic nu‑i repugna Omului Rândunică mai tare decât să pară dubios.

Briceagul său.

Ochelarii lui rotunzi, cu rame aurite, într‑un toc cafeniu din piele moale. Omul Rândunică avea mare nevoie de ei ca să vadă la distanță, dar refuza categoric să‑i poarte în afara orașului. „Îmi dau un aer prea inteligent“, zicea. „Și nu‑i prea bine să ai o mutră inteligentă.“ Deseori, la țară, îi scotea ca să cerceteze terenul din față sau să examineze vreun om zărit în depărtare, dar îi ascundea degrabă la loc.

Un clondir din sticlă maronie, care nu conținea vreo licoare, ci o sumedenie de pastiluțe albe. La început, Omul Rândunică a încercat să ascundă de Anna aceste tablete și consumul lor, dar le lua cu sfințenie, de trei ori pe zi, și, de la un moment dat încolo, n‑a mai putut păstra secretul. Anna se obișnuise cu pastilele. Le vedea mai degrabă ca pe niște vestitori ai nenorocirilor decât ca pe o protecție, dar nu punea niciodată întrebări despre ele. Deja cunoștea diferența dintre secretele pe care le împărtășeau amândoi și cele pe care Omul Rândunică le ținea doar pentru el. Dacă nu dorise de la bun început ca ea să le vadă, la ce bun să‑l întrebe? În plus, Omul Rândunică mai păstra în geantă, în cel mai mare secret, un flacon mare cu pastile, pe post de rezervă, în caz de urgență. De două ori au trebuit să se întoarcă într‑un oraș mai mare, ca să‑și refacă proviziile.