Fetele din castel, un roman clasic și nemuritor, recomandat de J.K. Rowling

Bine ați venit în Castelul Godsend; vechi de secole, înconjurat de taine și regrete, ecoul unei societăți care a dispărut în focul și cenușa celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe holurile slab luminate, unde podelele scârțâie în miez de noapte, iar ferestrele sunt acoperite de iederă, răsună cu tristețe pașii celor două surori: Rose și Cassandra. Nu sunt prizoniere și nu așteaptă să fie salvate. Gratiile sunt invizibile, create de un Timp nemilos și aspru, care nu se sfiește să le amintească normele unui secol nedrept, când aspirațiile femeilor erau limitate sau cenzurate.

Rose și-ar dori să trăiască într-un roman de Jane Austen, însă și-ar condamna inima la tristețe veșnică dacă Diavolul i-ar oferi o propunere avantajoasă. Nu mai vrea să trăiască într-un castel ce amenință să se prăbușească. Nu mai vrea să depindă de familia ei pentru a putea să fie fericită, să asiste la monologurile tatălui ei, un romancier excentric și imprevizibil, care și-a pierdut muza și nu își mai regăsește inspirația.

Dacă Rose visează la un soț care o poate salva de la ruină și sărăcie, ambițiile Cassandrei nu se rezumă la siguranță materială, căsnicie și copii. Are doar șaptesprezece ani, însă știe ce își dorește. Își perfecționează stilul aproape în fiecare zi, notându-și gândurile în jurnal, singurul ei aliat din Castelul Godsend. Vrea să scrie și să își găsească vocea. Să ignore regulile și să fie independentă. Să fie o soră bună și o fiică devotată.

Din păcate, pentru ambele fete, doi frați bat la ușa castelului și le schimbă pentru totdeauna viețile. Dacă în bine sau în rău, rămâne să aflați!

Fetele din castel este primul roman al autoarei britanice Dodie Smith (cunoscută publicului mai ales pentru cartea pentru copii O sută unu dalmaţieni) și este recomandat de J.K. Rowling. Romanul a fost ecranizat în 2003 (I Capture the Castle). 

Un text scris de Simona Stoica

__________________________________________________________________________________________________________

Fragment

Scriu aceste rânduri așezată în chiuveta din bucătărie.

Mai bine zis, stau cu picioarele în ea. Restul persoanei mele e cocoțat pe uscătorul de vase, peste care am așternut pătura câinelui nostru și învelitoarea pentru ceainic. N‑aș putea zice că stau din cale‑afară de confortabil, și mă înconjoară un miros deprimant de săpun carbolic, dar e unica parte a bucătăriei până unde mai ajunge lumina zilei.

Și am descoperit că a sta într‑un loc unde n‑ai mai stat poate să te inspire: mi‑am scris cea mai reușită poezie a mea cocoțată pe cotețul găinilor. Deși nici măcar aceea nu‑i o poezie foarte bună. Am decis că poeziile mele sunt atât de proaste, încât nu trebuie să mai scriu vreuna.

Picăturile de pe acoperiș plescăie în butoiul de apă aflat lângă ușa din spate. Priveliștea de pe fereastra de deasupra chiuvetei e nemaipomenit de mohorâtă. Dincolo de grădina umedă și rece se văd zidurile ruinate ce mărginesc șanțul de apărare. Dincolo de șanț, câmpurile arate, transformate în mlaștini, se întind sub cerul plumburiu. Îmi spun că toată ploaia din ultimul timp este benefică pentru natură și că în orice clipă primăvara ne va lua prin surprindere. Încerc să‑mi imaginez copacii înfrunziți și curtea scăldată în soare.

Din păcate, cu cât ochii minții văd mai mult verde și auriu, cu atât mai decolorat mi se pare amurgul acesta. E liniștitor să‑ți desprinzi privirea de la fereastră și să ți‑o întorci către focul din bucătărie, lângă care sora mea, Rose, calcă, deși evident că nu vede foarte bine și ar fi păcat să‑și ardă unica ei cămașă de noapte. (Eu am două, dar uneia‑i lipsește partea din spate.) Rose arată deosebit de atrăgătoare în lumina focului, fiindcă e o blondă trandafirie, foarte palidă și eterică.

Deși eu m‑am obișnuit cu ea, tot știu că e o frumusețe.

Are aproape douăzeci și unu de ani și e foarte supărată pe viață. Eu am șaptesprezece ani, par mai tânără și mă simt mai bătrână. Nu sunt o frumusețe, dar am trăsături regulate. Tocmai i‑am spus lui Rose că situația noastră este romantică: două fete în această casă stranie și singuratică. Ea mi‑a replicat că nu i se pare deloc romantic să fie închisă într‑o ruină înconjurată de o mare de noroi. Trebuie să recunosc, căminul nostru e un spațiu nefiresc în care să locuiești.

Dar eu îl iubesc. Casa a fost construită pe vremea lui Carol I, dar a fost avariată de Cromwell. Tot zidul nostru dinspre răsărit a făcut parte din castel: are chiar două turnuri rotunde. Clădirea porții este intactă și legată de casă printr‑o porțiune din vechiul zid, care și‑a păstrat neștirbită înălțimea de odinioară. Și turnul Belmotte, tot ce a mai rămas dintr‑un castel și mai vechi, stă încă în picioare pe o movilă din apropiere. Dar nu o să încerc să fac o descriere completă a straniei noastre case până n‑o să am la dispoziție mai mult timp decât acum.

Scriu acest jurnal în parte ca să îmi practic stilul de scriere rapidă recent însușit și în parte ca să învăț cum să scriu un roman. Vreau să fac personaje din noi toți și să adaug conversații. De dragul stilului ar trebui să mă avânt înainte fără să gândesc prea mult, căci până acum toate poveștile mele au fost rigide și chinuite. Singura dată când mi‑a făcut favoarea de a citi una, tata mi‑a spus că în ea grandiosul se îmbina cu niște eforturi disperate de a fi amuzantă. M‑a sfătuit să mă relaxez și să las cuvintele să curgă. Aș vrea să știu cum să fac cuvintele să curgă din mintea tatei.

Cu ani și ani în urmă a scris o carte foarte neobișnuită, numită Iacob Luptătorul, o combinație de ficțiune, filosofie și poezie. A avut un succes imens, mai ales în America, unde a făcut o grămadă de bani citind din ea în public, și părea pe cale să devină unul dintre scriitorii importanți. Dar pe urmă s‑a oprit din scris.

Mama punea asta pe seama unui lucru care i s‑a întâmplat când eu aveam doar cinci ani.

Pe atunci locuiam într‑o căsuță de la marginea mării. Tata tocmai ni se alăturase după un al doilea turneu de lecturi în America. Într‑o după‑amiază, când ne luam ceaiul în grădină, a avut nefericirea de a‑și pierde răbdarea cu mama într‑un mod nespus de zgomotos, tocmai când era pe punctul să‑și taie o bucată de prăjitură. A agitat cuțitul atât de amenințător în direcția ei, încât un vecin băgăcios a sărit gardul grădinii ca să intervină și s‑a pomenit doborât la pământ.

La tribunal, tata a explicat că a omorî o femeie cu cuțitașul nostru de argint pentru tăiat prăjituri ar fi fost un proces lung și epuizant, la finalul căruia victima ar fi murit de plictiseală, și a fost achitat de orice intenție de a o ucide pe mama. Întregul caz pare să fi fost ridicol, toată lumea, cu excepția vecinului, fiind foarte nostimă. Dar tata a făcut greșeala de a fi mai nostim decât judecătorul și, întrucât nu era nicio îndoială că îl vătămase serios pe vecin, a fost condamnat la trei luni de închisoare. Când a ieșit era același om drăguț dintotdeauna, ba chiar mai drăguț, pentru că temperamentul i se îmbunătățise. Cu excepția acestui fapt, mie nu mi s‑a părut schimbat deloc, dar Rose își amintește că el începuse deja să fie nesociabil.

Atunci a închiriat pentru patruzeci de ani castelul, care e un loc minunat dacă vrei să fii nesociabil.

• Fetele din castel, Dodie Smith
• Traducere din limba engleză și note de Laura Ciobanu
• Vârsta recomandată: 14 ani+