Este tânăr, chipeș, amuzant și fermecător. Sufletul petrecerii. Băiatul care știe cum să o seducă pe cea mai populară fată sau să o câștige de partea lui pe eleva timidă și rușinoasă. Numele lui este Sutter Kelly, este specialist în mahmureli și arta înșelăciunii, lucrează ca vânzător la un magazin de haine bărbătești și nu are niciun plan de viitor.

De ce să se gândească la absolvire, colegiu și responsabilități, la ce îi pregătește ziua de mâine, când Minunatul prezent este tot ce contează? Sutter Kelly trăiește clipa. Evită aproape toate discuțiile ce nu implică posibilitatea unei aventuri de-o noapte sau existența unui pahar plin cu whisky și 7UP. Se mulțumește cu puțin, atât timp cât este fericit și mulțumit de prezent. Cu o sinceritate debordantă și un stil lejer, perfect pentru o lectură dulce-amară, Tim Tharp încearcă să îi încurajeze pe cititori să-și descopere potențialul și să își accepte atât calitățile, cât și defectele.

Diferențele și contrastele conturează cele mai neobișnuite legături. În adolescență, când prietenia, iubirea și dorința sunt greșit înțelese sau ignorate cu o dezinvoltură rece, de teama unui refuz sau a unei dezamăgiri, posibilitățile sunt nelimitate. Nu ai nevoie de încurajări și de sfaturi pentru a ști cine ești, ce poți să faci sau cât de departe ești de țelul tău final. Așa cum va afla și Sutter Kelly, este suficient un singur moment de rătăcire, o persoană brutal de sinceră, care nu are nimic de pierdut dacă îți va spune adevărul, și de o oglindă, ca să realizezi cât de mult îi afectează pe cei din jur comportamentul tău.

Roman finalist la National Book Award, ecranizat în 2013 (The Spectacular Now) cu Miles Teller, Shailene Woodley și Brie Larson în rolurile principale, Minunatul prezent este o lecție despre maturizare, responsabilitate, acceptare și curaj. Curajul de a-ți schimba viața și viitorul prin propriile forțe. Curajul de a recunoaște că ai greșit. Curajul de a renunța la cei pe care îi iubești pentru a nu-i răni mai târziu.

În continuare, vă invităm să citiți un fragment în avanpremieră:

Se pare că numele ei e Aimee Finecky, și are dreptate, nu‑mi amintesc de ea, chiar dacă mă prefac că‑mi aduc aminte. După spusele ei, e 5 dimineața, și motivul pentru care este afară la ora asta este că își face rondul de împărțit ziare.

— De fapt, este rondul meu și al mamei, îmi explică ea, dar mama și prietenul ei s‑au dus la cazinoul indian de lângă Shawnee aseară, și cred că au rămas până târziu și s‑au hotărât să stea la un motel sau ceva. Se întâmplă uneori.

Ruta de împărțit ziare îmi dă o idee. Dacă tot trebuie să conducă prin cartier, poate m‑ar putea lua și pe mine. Cu siguranță că mașina mea e pe undeva prin apropiere. La halul în care eram, probabil nu am mers prea mult până să mă așez să mă odihnesc.

Propunerea mea i se pare fabuloso. La urma urmei, mama ei conducea camioneta, iar ea arunca ziarele pe geam. Dacă‑mi iese mișcarea de aruncare, zice ea, aș putea fi un distribuitor de ziare meseriaș.

Rabla de camionetă albă conține trei teancuri de ziare neîmpăturite, iar înăuntru sunt grămezi de ziare împăturite, proaspete ca niște știuleți de porumb.

— Cât de mare e ruta asta a ta de împărțit ziare? întreb eu în timp ce ne depărtăm de bordură.

— Teoretic, cam toată partea asta a orașului, spune ea.

— Isuse Cristoase, n‑am știut că distribuitul ziarelor este o afacere așa de mare. Cred că faci o grămadă de bani, zic eu.

— Mama face. Îmi dă și mie bani de buzunar din ei.

— Nu sună prea corect.

— Nu?

— Bineînțeles că nu. Dacă faci jumătate din muncă, ar trebui să fiți parteneri parte‑n parte. Poate chiar mai mult de jumătate, dacă tu trebuie să faci totul singură în timp ce ea se duce să‑și spargă banii la cazinoul indian.

— Nu‑i nimic, spune ea. Ea plătește majoritatea facturilor.

— Majoritatea?

— Uneori trebuie să contribui și eu.

— Chiar te fraierește.

Ne deplasăm de‑a lungul străzii, mergând cu o viteză de pensionari pentru că ea trebuie să‑mi spună la care case trebuie să livrez. Însă mă descurc din prima cu aruncatul – e o mișcare laterală, cam ca la aruncatul discului frisbee. Până apucăm să terminăm o stradă întreagă, deja nimeresc destul de departe, aproape de verande. Am un talent înnăscut.

Încă îmi simt capul amețit, dar ușor‑ușor, mă dezmeticesc, ceea ce nu e neapărat un lucru bun. Încep să se înfiripe gânduri despre ce‑or să spună mama și Geech că am stat afară toată noaptea. Nu e greu să‑mi imaginez – Geech sigur va veni cu amenințarea școlii militare. Cred că are discursul ăsta înregistrat pe un cip și instalat în capul lui de robot.

Mama, ea îmi va servi bine cunoscuta teorie despre ce‑or să zică vecinii dacă mă vor vedea târându‑mă spre casă la cutare oră dimineața devreme. Ce‑aș vrea eu să știu este de ce i‑ar păsa ei de ce spun vecinii? Nici măcar nu‑i place de vecini. Dar asta nu contează. Își face griji despre ce cred oamenii mai mult decât oricine din univers. Mereu o fac de rușine într‑un fel sau altul. Cred că am moștenit talentul ăsta de la tata.

Dar nu știu de ce ar trebui să dau vreo explicație cuiva. De ce nu ar trebui să fac exact ce fac? E minunat să fii afară dimineața foarte devreme, înainte de răsăritul soarelui. E un sentiment de a fi super în viață. Ți se dezvăluie un secret pe care oamenii greoi și adormiți nu‑l știu. Spre deosebire de ei, tu ești treaz și conștient că exiști chiar acum, în momentul de față, între ceea ce s‑a‑ntâmplat și ceea ce urmează să se întâmple. Sunt sigur că și tata a trăit momentul ăsta. Poate chiar și mama, demult. Dar Geech? Roboții n‑au nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă să trăiești cu adevărat, și nici nu vor avea.

După ce am terminat de distribuit ziare pe trei străzi, am rămas fără ziare împăturite, dar tot nu am găsit mașina. Aimee trage pe dreapta și aduce un teanc din spate ca să mai pregătim câteva pentru a le arunca. Îmi arată metoda ei de împăturire, apoi de rulare, apoi de a pune elasticul, dar n‑am nicio șansă să țin pasul cu ea odată ce pornim din nou. Mâinile ei sunt magice. Jur că fata asta termină trei ziare în timpul cât îmi ia mie să fac doar unul.

— Câte ziare din astea ai împăturit în toată viața ta? întreb eu pe când ea aruncă încă unul la picioarele mele.

— Nu știu, spune ea în timp ce mâinile ei nu se opresc. Am impresia că ar fi vreo sută de milioane.

O întreb dacă mama ei mai are și altă slujbă, dar ea spune că nu, ruta de împărțit ziare este singura ei slujbă. Prietenul mamei ei e pensionat pe caz de boală pentru că are probleme cu spatele. Cu banii pe care îi primește cumpără și vinde chestii pe eBay. Asta când nu stă degeaba și se uită la televizor în pantaloni de trening. Mulți copii ar fi fost supărați din cauza asta, dar nu și Aimee. Vocea ei este calmă, ca și cum ar vorbi despre cineva aflat în ultimul stadiu de boală.

Schimbăm impresii despre părinții noștri. Mi se pare mie că mama ei este dependentă de jocurile de noroc cazinourile indiene, loterie, bingo, orice care ar ajuta‑o să facă bani rapid. Doar că foarte rar și câștigă. Are același noroc pe care l‑ar avea un tatu care încearcă să traverseze o autostradă cu șase benzi. Cu toate astea, Aimee nu o judecă. Că a pierdut banii de gaze este un lucru obișnuit pentru ea. Probabil are impresia că li se‑ntâmplă tuturor.

Povestesc unele lucruri despre mama și Geech și despre biroul tatălui meu natural de la ultimul etaj al clădirii Chase. Nimic prea profund, deși am sentimentul că aș putea să‑i spun orice lui Aimee și nu m‑ar judeca. Vocea ei ar suna la fel de calmă și duioasă, ca o pernă pe care să‑ți pui capul după o zi grea de muncă.

Este și drăguță, într‑un fel, așa, mai de tocilară. Știți la ce mă refer – ochelari care alunecă pe nas, ten palid pentru că stă prea mult în casă, gura puțin deschisă în felul acela tipic tocilarilor de a respira pe gură. Dar are buze cărnoase și sprâncene blonde și drăguțe și un gât frumos și suplu. Părul ei nu e acel blond pur nordic, cum îl are Cassidy, e mai mult un blond murdar și cam pleoștit. Și nu are nici ochii albaștri ca fiordurile, ai ei sunt mai șterși, mai degrabă ca o piscină publică. Și totuși, are așa un fel de a fi care mă face să vreau să fac ceva pentru ea. Nu să‑i fac ceva. Să fac ceva pentru ea.

— Știi ce?, spun eu. Dacă‑mi găsesc mașina, tot o să te ajut să‑ți termini ruta.

— Nu trebuie să faci asta, spune ea, dar ochii ei îmi spun că i‑ar plăcea asta foarte mult.

— Știu că nu trebuie, zic eu. Vreau eu.