Tunetul, continuarea seriei Arcul Secerii (Arc of a Scythe Series), este acum disponibilă pentru precomandă cu 15% reducere.

„Oamenii învață din greșelile lor“, declară Tunetul. „Dar eu nu pot. Căci eu nu fac greșeli.“

Tunetul reia povestea lui Rowan și a Citrei de unde se încheiase volumul precedent al seriei, Secera. Într-o lume lipsită de foamete, sărăcie, boli sau războaie, Secerile și ucenicii lor au rămas stăpâni pe moarte semenilor. Statutul social înalt aduce însă cu sine aroganță, corupție și lăcomie. Cei doi tineri încearcă amândoi să îndrepte lucrurile: Rowan, din exterior, pornind în misiunea de a ucide Secerile corupte, iar Citra, din interior, luând vieți cu compasiune ieșită din comun. Supraveghind totul, deasupra lor, se află Tunetul.

În seria Arcul Secerii a mai apărut Secera

FRAGMENT

Marea Bibliotecă din Alexandria, considerată una dintre minunile antichităţii, a fost capodopera supremă a domniei lui Ptolemeu. Era centrul intelectual al lumii într‑o eră în care lumea era încă centrul universului şi tot ce mai exista se învârtea în jurul ei. Din păcate, Imperiul Roman credea că lumea lui era centrul universului şi a ars biblioteca din temelii. A fost considerată cea mai mare pierdere din istoria lumii, atâtea opere de literatură şi cunoaştere.

Tunetul a venit cu ideea reconstrucţiei sale, mobilizând mii de oameni pe un şantier uriaş, ceea ce le‑a oferit slujbe şi un ţel în viaţă cincizeci de ani la rând. Când marea bibliotecă a fost gata, era cea mai fidelă reproducere posibilă, înălţată chiar pe locul unde se aflase cea dintâi. Se voia a fi o comemorare a pierderilor trecutului şi o promisiune că niciodată nu se va mai şterge vreo cunoştinţă, acum că veghea Tunetul în postul său de pază.

Atunci când au terminat de construit biblioteca, Domul şi‑a anexat‑o pentru a‑şi păstra în ea colecţia de jurnale ale secerilor – tomurile legate în piele cu hârtie de pergament în care trebuiau să scrie toate secerile zi de zi toată viaţa.

Cum Domul putea să facă orice avea chef, Tunetul n‑a avut cum să‑l oprească. A trebuit să se mulţumească doar cu gândul că biblioteca fusese reconstruită. Când venea vorba de scopul ei fundamental, îl putea lăsa în seama omenirii.

• • •

Ca mai toţi oamenii din lume, Munira Atrushi avea o slujbă perfectă, adică perfect banală. Dar, la fel ca mai toţi oamenii din lume, nu‑şi detesta deloc slujba, şi nici n‑o iubea. Sentimentele sale se situau cam în centrul scării valorice.

Lucra cu jumătate de normă la Marea Bibliotecă din Alexandria două seri pe săptămână, de la miezul nopţii la şase dimineaţa. Mai toate zilele era la cursuri, în campusul din Cairo al Universităţii Israebiene, studiind ştiinţele informaţionale. Desigur, cum toate informaţiile din lume deja fuseseră digitalizate şi catalogate cu mult timp în urmă de către Tunet, diploma în ştiinţele informaţionale, ca mai toate celelalte diplome, nu avea nicio utilitate practică. Urma să fie o simplă foaie de hârtie înrămată şi agăţată pe peretele casei. Un permis care‑i permitea să se împrietenească cu alţi oameni cu diplome la fel de inutile ca a ei. Însă ea spera că, odată obţinută foaia aceea de hârtie, i‑ar fi putut conferi destul prestigiu pentru a‑i convinge pe cei de la bibliotecă s‑o angajeze în postul de custode permanent după absolvire – căci, spre deosebire de restul informaţiilor din lume, jurnalele secerilor nu erau catalogate de Tunet. Jurnalele erau în continuare lăsate la mâna stângace a oamenilor. Cei care doreau să cerceteze cele 3 milioane şi jumătate de jurnale care se adunaseră de la începuturile Domului puteau să se prezinte acolo oricând doreau, pentru că Marea Bibliotecă era deschisă întregii lumi, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, tot anul.

Şi totuşi, Munira a descoperit că nu mulţi profitau de accesul acesta nelimitat. Ziua nu veneau decât o mână de cercetători academici ca să se documenteze pentru lucrările lor. Veneau destui turişti, însă erau mai degrabă interesaţi de istoria şi arhitectura bibliotecii. Volumele în sine nu le stârneau curiozitatea decât ca fundal în poze.

Lumea venea rar la bibliotecă noaptea. De obicei, nu erau decât Munira şi doi membri ai Gărzii Lamelor, mai mult cu rol decorativ decât utilitar. Stăteau tăcuţi la intrare, ca două statui vii. Ziua se preschimbau în puncte de atracţie pentru aparatele foto ale turiştilor. Când era în tura de noapte, avea noroc dacă apăreau vreo doi oameni, care ştiau de obicei ce caută, aşa că nici măcar n‑o abordau la biroul ei de informaţii. Asta îi permitea Munirei să înveţe sau să citească scrierile secerilor, care o fascinau. Tot aflând ce era în inimile şi sufletele bărbaţilor şi femeilor care aveau misiunea de a curma vieţile oamenilor şi ce simţeau când îşi îndeplineau spicuirile, devenise de‑a dreptul dependentă, citind obsesiv din jurnale. Cum mii de jurnale se alăturau an de an colecţiei, avea ce citi o veşnicie, deşi unele seceri nu scriau la fel de interesant ca altele. Citise despre îndoielile Tăişului Suprem Copernic înainte să se spicuiască, despre profundele regrete ale Secerii Curie după faptele pripite de pe vremea când era o novice şi, desigur, despre minciunile sfruntate ale Secerii Sherman.

Găsea destule puncte de interes în rândurile simple, de jurnal, aşternute de mâinile secerilor. 

Într‑o seară de la începutul lui decembrie, Munira se adâncise în peripeţiile erotice ale răposatei Seceri Rand, care părea să‑şi fi dedicat mai tot jurnalul prezentării detaliate a feluritelor ei cuceriri sexuale. Tocmai dăduse pagina şi, când a ridicat ochii, Munira a văzut cum se apropie un om, păşind fără zgomot pe podeaua de marmură a holului de la intrare. Era îmbrăcat în nişte haine gri, şterse, însă Munira l‑a mirosit că e seceră după felul în care se mişca. Secerile nu mergeau ca oamenii obişnuiţi. Se mişcau cu o stăpânire de sine bine calibrată, de parcă se aşteptau să se despice aerul în faţa lor, lăsându‑i să treacă. Însă dacă era seceră, cum de nu era în robă?

— Bună seara, a spus el.

În glasul profund i se ghicea accentul merican. Avea părul cărunt şi o barbă îngrijită, şi ea aproape sură, desi la ochi părea tânăr. Vigilent.

— De fapt, e dimineaţă, nu seară, i‑a spus Munira. Două şi un sfert, mai exact.

Îi mai văzuse chipul undeva, însă nu‑şi amintea unde. O clipă, în memorie i s‑a ivit o imagine. O robă albă

imaculată. Nu, nu albă… fildeş. Nu ştia toate secerile, nici măcar pe acelea mericane, însă, dacă îşi câştigaseră cumva renumele pe plan internaţional, aflase de ele. Avea să‑l recunoască ea.

— Bine‑aţi venit la Marea Bibliotecă din Alexandria, a spus ea. Cu ce pot să vă ajut?

Nu i s‑a adresat cu „Onorabile“, cum se cuvenea unei seceri, pentru că era clar incognito – sau cel puţin încerca să rămână ascuns.

— Caut primele scrieri, i‑a spus el.

— Ale cărei seceri?

— Ale tuturor.

— Primele scrieri ale tuturor secerilor?

A oftat, un pic iritat că fata nu pricepuse. Da, era sigur seceră. Doar o seceră putea să‑şi ia aerul acela

exasperat şi răbdător totodată.

— Toate operele de început ale primelor seceri, i‑a explicat el. Cum ar fi Prometeu, Safo, Lennon…

— Ştiu cine sunt primele seceri, i‑a spus ea, iritată de condescendenţa lui.

De obicei, Munira nu se arăta atât de urâcioasă, însă o întrerupsese tocmai când citea ceva foarte interesant. Mai mult, cu toate cursurile pe care le urma ziua, nu prea apuca să doarmă, aşa că era obosită. S‑a silit să zâmbească şi a decis să se străduiască mai mult cu bărbatul misterios, căci, la urma urmei, dacă era seceră, putea s‑o spicuiască dacă i se părea prea enervantă.

— Primele jurnale se află toate în Sala Părinţilor Fondatori, i‑a spus ea. Va trebui să vă descui. Vă rog să mă urmaţi. A pus plăcuţa cu „Revin în cinci minute“ la recepţie şi l‑a condus pe ins în adâncurile întunecate ale bibliotecii. Paşii îi stârneau ecouri pe holul de granit. În liniştea nopţii, totul răsuna mai tare. Şi liliacul din streaşinile de deasupra capului putea să pară ditamai balaurul când bătea din aripi… totuşi, paşii bărbatului nu scoteau niciun sunet. O neliniştea mersul său parcă pe furiş. La fel şi luminile bibliotecii, care se aprindeau înaintea lor şi se stingeau în urmă, când se deplasau pe hol, pâlpâind ca nişte torţe. Efectul era ingenios, însă, din cauza lor, umbrele se lungeau şi se retrăgeau cu mişcări lugubre.

— Ştiţi că cele mai citite opere ale părinţilor fondatori sunt disponibile pe serverul public al Domului, nu‑i aşa? l‑a întrebat Munira pe bărbat. Acolo găsiţi sute de opere alese.

— Nu doresc să văd operele alese, i‑a răspuns el. Mă interesează acelea pe care nu le‑a „ales“ nimeni.

L‑a mai privit o dată, peste umăr, şi şi‑a amintit brusc cine e – zguduind‑o atât de tare, că era să se împiedice. S‑a clătinat doar un pic, revenindu‑şi într‑o clipă, însă el a observat. La urma urmei, era seceră şi secerile observă tot.

— S‑a întâmplat ceva? a întrebat‑o el.

— Nimic. Luminilea astea tot pâlpâie, i‑a răspuns ea. Nu prea vezi şănţuleţele dintre dalele de piatră.

Ceea ce era adevărat, deşi nu de asta călcase strâmb. Însă, odată ce‑i spusese adevărul, poate că n‑avea să‑I miroasă minciuna. Munira se alesese cu o poreclă de când lucra acolo, la bibliotecă. Ceilalţi bibliotecari îi ziceau „funebra“ pe la spate. În parte din cauza personalităţii sale mohorâte, dar şi pentru că una dintre atribuţiile ei era să închidă operele secerilor care se spicuiseră singure sau îşi găsiseră

moartea permanentă în împrejurări sinistre, aşa cum se întâmpla tot mai des în regiunile mericane.

Acum un an catalogase operele complete ale secerii din faţa ei, din ziua în care fusese hirotonisit şi până în aceea în care murise. Jurnalele sale nu mai apăreau în categoria Opere ale secerilor în viaţă. Acum se aflau în aripa de nord, printre jurnalele tuturor secerilor midmericane care nu mai erau în viaţă. Şi totuşi îl avea aici, mergându‑i alături, pe Secera Michael Faraday.