Recenzie "Castelul de sticlă"

de Bianca M. Călin acum 2 ani

Atunci când am decis să citesc Castelul de sticlă, nu știam că este o autobiografie - și încă una atât de apreciată în toată lumea. Din fericire, am hotărât să risc și să o citesc. Spun din fericire, pentru că mi-a plăcut la nebunie. 

Castelul de sticlă este o carte impresionantă, dat fiind faptul că este autobiografia autoarei, în care vorbește despre anii copilăriei ei pline de încercări și dificultăți. Povestea aceasta reală are puterea de a-și lăsa amprenta asupra cititorului într-un mod în care nu multe cărți o pot face. 

Simt că am primit o lecție de viață, care m-a făcut să realizez că pentru a-mi schimba viața, nu îmi trebuie decât răbdare, voință și putere de muncă. 

Cartea aceasta m-a impresionat și m-a tulburat în aceeași măsură. Citind povestea lui Jeannette, nu ai cum să rămâi indiferent față de personaje și față de toate întâmplările tragicomice prin care copiii Walls trec din cauza părinților lor. M-am atașat de personaje, iar aventurile lor m-au fascinat atât de mult, încât le-am urmărit cu răsuflarea tăiată. 

Faptul că toate întâmplările din carte sunt reale a avut un impact enorm asupra mea. Ce m-a impresionat cel mai tare a fost speranța pe care frații Walls și-au păstrat-o în ciuda tuturor greutăților. Ei au luptat mereu pentru o viață mai bună, chiar și când situația lor nu prevestea decât un viitor nereușit. Însă, cu multă răbdare, voință și speranță, au răzbit. 

Citind cartea, am trecut printr-o mulțime de emoții. Veselie, groază, speranță, deznădejde, furie și un ciudat sentimente de dragoste pentru această familie. Fiecare capitol din carte mi-a adus un amalgam de emoții contradictorii. L-am îndrăgit pe Rex Walls, apoi l-am urât. I-am admirat pe copiii Walls pentru puterea lor și pentru modul lor de a fi uniți și de a se ajuta unul pe celălalt. Mi-a fost frică pentru ei, am fost mândră de curajul lor, i-am admirat pentru tăria de caracter. Am urât-o pe Rose Mary cu o profunzime ce m-a uimit. Cred că ea a fost singurul personaj care mi-a indus un sentiment constant. Nu am putut empatiza cu ea deloc și consider că toate necazurile din familia lor au avut la bază egoismul ei fără limite și mintea ei bolnavă. Nu am reușit să accept modul ei neconvențional de a-și crește copiii și nici scuzele ei pentru a nu fi o mamă adevărată. 

Citește în continuare aici.

Vă recomandăm şi