Mod supraviețuire
"Cea mai remarcabilă poveste mi se pare experiența trăită de Anna Bagenholm, femeia care a înghețat bocnă, dar a supraviețuit. Acest caz m-a impresionat datorită formidabilei lupte care au dus-o în primă fază echipa de salvare, apoi medicii și asistentele, pentru a încerca să o ajute. Este de domeniul miracolului să scapi atunci când temperatura corpului îți ajunge la 13.7℃. De asemenea, nu au existat urmări neurologice importante. După două ore fără semne vitale și alte patru ore petrecute în sala de operație. Mi se pare un lucru extraordinar. Mai mult, Anna a reușit să devină colegă cu medicii și cu asistentele ce i-au salvat viața. Mi se pare cel mai prețios mod de a-ți arăta recunoștința. Deși își dorea să devină medic chirurg, urmările traumei au obligat-o să se îndrepte către o altă specializare, către radiologie. De asemenea, ea face parte din echipajul de intervenții cu elicopterul a Spitalului Universitar Tromso. Mă întreb, oare cum a fost pentru Anna să se întoarcă înapoi pe munte, acolo unde a fost la un pas de moarte? Cred că în ea s-a dat o luptă aprigă, dar atitudinea, perseverența și curajul, împreună cu încurajările celor dragi, i-au permis Annei să își depășească fricile și să devină astfel nu o supraviețuitoare, ci o luptătoare și un model pentru semeni.
Ca să răspund la a doua ta întrebare, voi face un exercițiu de imaginație. Închipuie-ți că înaintea ta sunt doi pereți. Unul este vopsit și pe el se află înrămate tablouri ce îi înfățișează pe cei dragi ție, peisaje, etc. E frumos. Dar parcă ceva lipsește. Nu știi ce. Cauți să afli răspunsul la această întrebare, dar nu poți. Celălalt perete este doar vopsit. Ai șansa să afli răspunsul la ceea ce cauți. Ce variantă alegi? Cu siguranță pe a doua. De ce? Pentru că acesta e drumul tău spre împlinire.
Așa se vede viața după ce treci printr-o politraumă. Simplu și curat. Ești împins de la spate de o bucurie imensă, o bucurie care vine din dorința de a trăi și de a experimenta. Fără piedici. Nu e ușor. Eu am avut nevoie de ani de consiliere post-traumatică pentru a gândi astfel. Adesea aveam momente când deși voiam să fac un lucru, nu puteam pentru că mă simțeam neputincios. Și atunci sufeream și îmi plângeam de milă. Într-o zi însă, doamna psiholog, văzându-mă că am tendința să mă abat de la drumul cel drept, mi-a spus ferm: POȚI VEDEA, POȚI AUZI, POȚI ATINGE, POȚI MÂNGÂIA, POȚI MIROSI, TE POȚI RUGA, POȚI VORBI ȘI POȚI MERGE MAI BINE CA ÎNAINTE. Eu nu conștientizam aceste lucruri, chiar dacă prietenii, într-o manieră sau alta, îmi mai spuneau că are să fie bine cu mine și că pedeapsa nu își are locul. Trebuie să iau lucrurile pas cu pas, etapă de etapă. Cu răbdare și credință." Ștefan Apostol
Citește continuare interviului realizat de Dragoș Preutescu pe site-ul Dincolo de vârf.
