„Îmi atingi ochii şi mă faci să văd.”
Când m-am decis să citesc Flori pentru Algernon, ştiam că nu o să fie o lectură uşoară sau plăcută. Romanul era întotdeauna acolo, în bibliotecă, pe noptieră sau uitat pe birou, mereu la vedere, o provocare pe care îmi era teamă să o accept, pe care o evitam cu încăpăţânare, fiindcă nu eram pregătită să îi cunosc pe Charlie şi pe Algernon. Nu voiam să le aflu secretele sau dorinţele, nu voiam să mă ataşez de ei sau să le înţeleg temerile, nu voiam să sufăr şi să le împărtăşesc durerea.
Din păcate, am cedat. Am terminat cartea cu ochii în lacrimi, tristă şi furioasă, trădată de autor. Am plâns până când mi-am simţit ochii din nou uscaţi şi pleoapele grele. Am plâns pentru mine, pentru Charlie şi pentru Algernon, pentru societatea nedreaptă în care trăim, pentru oportunităţi ratate şi vise abandonate, pentru un viitor incert şi nesigur, pentru nesiguranţa care îmi ghidează fiecare pas şi pentru ultimele rânduri aşternute de Charlie, copil şi bărbat, erou şi victimă.
Nu sunt cuvinte nemuritoare sau sfaturi ce ar putea să îţi schimbe viaţa, însă prin ele m-am despărţit de o carte răvăşitoare, despre care nu mă simt în stare să scriu. Cum aş putea să integrez în câteva paragrafe ingeniozitatea şi răutatea autorului, uşurinţa cu care mi-a spulberat speranţele şi prin care l-a distrus pe Charlie?
Golul din stomac creşte în timp ce degetele mele lovesc mult prea apăsat tastatura: oare ar trebui să fiu atât de afectată de o carte? Da, este o operă de ficţiune, însă de ce pic mereu în capcană şi mă ataşez de personaje şi de poveste? De ce trăiesc fiecare roman de parcă ar fi ultimul? De ce mă implic în ceva ce nu poate să fie schimbat, când eu nu am nicio putere, nicio influență? Sunt doar un martor mut, un cititor care plânge în întuneric, obosit şi îndurerat, care iubeşte şi urăşte o carte în egală măsură.
„Îmi atingi ochii şi mă faci să văd.”
Nu regret că am citit Flori pentru Algernon; nici nu se pune problema. Regret că mă „împiedic” în propriile cuvinte, că nu pot să îmi fac ordine în gânduri şi că de fiecare dată când recitesc anumite capitole simt din nou cum lacrimile se adună în spatele pleoapelor, cerşind propria eliberare. Şi mă simt vinovată pentru că nu am putut să îl ajut pe Charlie, pentru că nu am putut să îi ofer un sfat sau o îndrumare. În schimb, i-am urmărit ascensiunea şi prăbuşirea, sperând că autorul ne va ierta pe amândoi şi că vom avea o şansă la „izbăvire”. Am fost surprinsă să constat că mulţi au iubit deznodământul şi au aplaudat alegerea autorului. Poate sunt prea tânără, prea naivă, dar finalul mi-a sfâşiat sufletul. A fost nedrept. Crud, dur şi nedrept.
Citește în continuare pe Pălărisme.ro.
