În 1912, într-un cartier viu și haotic din Brooklyn, unde copiii adună gunoi pentru bani, o cunoaștem pe Francie Nolan. Are doar unsprezece ani și locuiește într-un bloc fără lift, la umbra unui cenușar, „singurul care creștea din ciment” și căruia „îi plăceau oamenii săraci”. Visează la o familie unită și iubitoare, la un cămin cald și primitor, unde sărăcia nu amenință să-i distrugă dorințele încă din primii ani de școală.

Cu sensibilitate, fără să îmblânzească adevărul sau să ne prezinte un scenariu favorabil pentru imigranți, Betty Smith ne oferă un bildungsroman cu influențe auto-biografice. Având drept sursă de inspirație Pomul vieții, romanul În Brooklyn crește un copac surprinde puterea și tăria locuitorilor din Brooklyn, eforturile și sacrificiile pe care sunt nevoiți să le facă pentru a obține soarele și aerul de care au nevoie ca să se dezvolte și să supraviețuiască.

Într-un oraș în care betonul și cimentul înlătură frumusețea naturii, Francie Nolan învață să se bucure de micile plăceri ale vieții în ciuda condiției ei sociale și economice. Sub îndrumarea autoarei și susținută cu aviditate de o mamă neînfricată și ambițioasă, Francie se luptă într-un mediu potrivnic, ce pare decis să o înfrângă și să-i demonstreze că nu poate spera la un trai mai bun. Timp de șase ani, urmărim cum un copil visător și optimist se transformă într-o tânără curajoasă și perseverentă, care se folosește de toate nedreptățile și răutățile din trecut, de la agresiune și discriminare până la pierderea unei persoane iubite, ca să ne demonstreze că orice vis se poate transforma în realitate.

Povestea lui Francie este plină de obstacole și de provocări. Autoarea ne oferă câteva scene hipnotizante și dureros de realiste, fără să înlăture rolul speranței în poveste. Așa cum mama lui Francie visează la un petic de pământ și adună bani într-o pușculiță făcută dintr-o conservă veche bătută în cuie, cititorul trebuie să creadă în continuare într-o șansă fragilă, creată chiar de protagonistă.

În Brooklyn crește un copac nu există o singură poveste. Sunt ascunse zeci. Sute. Mii. Povești despre pierderi și regăsiri, vise și dorințe, prieteni și familie. Povești despre imigranți și discriminări, abuz și exploatare, educație și lupta omului cu natura. Povești despre un copac care învinge betonul și recapătă controlul asupra unui petic mic de pământ din Brooklyn. Este un început și un progres mic, însă reprezintă și primul pas spre schimbare, o viață nouă și oportunități pentru generații viitoare.

Romanul a fost ecranizat în 1945 (Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar) și 1974.

Un text scris de Simona Stoica

_______________________________________________________________________________________________________

Fragment

Singurul copac care creştea în grădina lui Francie nu era nici brad, nici cucută. Avea frunze ascuţite care creşteau pe nişte smicele ce radiau din câte o creangă, făcând micul copac să pară a fi mai degrabă un mănunchi de umbrele verzi deschise.

Unii îi spuneau Copacul Paradisului.

Oriunde îşi împrăştia seminţele, din locul acela creştea un copac care se lupta să se înalţe spre cer. Creştea în spaţii strâmte şi grămezi de gunoaie şi era singurul copac care răzbătea din ciment. Avea frunziş bogat, însă doar în cartierele sărace. Să presupunem că, ieşind la plimbare duminică după‑amiaza, ajungeai într‑un cartier frumos, rafinat. Era suficient să zăreşti un astfel de copăcel printre gratiile de fier ale porţii care dădea în curtea cuiva, ca să ştii că în curând şi partea aceea din Brooklyn avea să fie atinsă de sărăcie. Copacul ştia. El venise primul acolo. După el soseau venetici săraci care se aciuau în cartier, ciopârţeau vechile case liniştite construite din piatră maronie și le prefăceau în apartamente, apoi scoteau saltelele din puf afară pe fereastră, să se aerisească. În tot acest timp, Copacul Paradisului prospera, căci aşa era el. Îi plăceau oamenii săraci. Aşa era şi copacul din curtea lui Francie. Umbrelele lui se răsuceau deasupra, în jurul şi sub scara de incendiu de la etajul ei, al doilea. O fetiţă de unsprezece ani şezând pe scara de incendiu şi‑ar fi închipuit lesne că locuieşte într‑un copac. Asta este ceea ce‑şi închipuia Francie în fiecare după‑amiază de sâmbătă, vara.

Oh, ce frumoasă era ziua de sâmbătă în Brooklyn! Oh, ce frumos era pretutindeni!

Oamenii erau plătiţi sâmbăta, care era zi liberă fără austeritatea zilei de duminică. Oamenii aveau bani şi puteau ieşi în oraş, şi puteau face cumpărături. Acum mâncau şi ei bine, se îmbătau, ieşeau la întâlniri, făceau dragoste şi stăteau treji până foarte târziu; cântând şi dansând, căci a doua zi era ziua lor liberă.

Puteau dormi până târziu, chiar până după slujba de dimineaţă. Duminica, cei mai mulţi se înghesuiau la slujba de la ora unsprezece. Ei bine, unii oameni, puţini, mergeau la slujba de dimineaţa devreme, la ora şase. Erau lăudaţi pentru asta, când de fapt nu meritau, fiindcă stătuseră atât de mult în oraş, încât ajunseseră acasă abia în zori. Aşa că se duceau direct la slujba de dimineață, isprăveau cu ea, după care mergeau acasă şi dormeau ziua întreagă, cu conştiinţa curată.

Pentru Francie, sâmbăta începea cu o vizită la tomberon. Ea şi fratele ei, Neeley, ca mulţi alţi copii din Brooklyn, adunau zdrenţe, hârtie, metal, cauciuc şi alte gunoaie, pe care le strângeau şi le depozitau în lăzi ascunse în pivniţe sau în cutii dosite sub pat. Toată săptămâna Francie mergea spre casă încet, cercetând canalele în căutare de folii subţiri de aluminiu de la pachetele de ţigări sau ambalaje de la gumă de mestecat. Acestea erau mai apoi topite în capace de borcane.

Narcomanul nu primea bile netopite din folii de aluminiu, pentru că prea mulţi copii puneau şaibe metalice în mijloc ca să le facă să pară mai grele. Uneori Neeley găsea câte o sticlă de sifon. Francie îl ajuta să rupă partea de sus şi să o topească pentru plumb. Narcomanul n‑ar fi cumpărat un cap de sifon complet, fiindcă ar fi avut probleme cu vânzătorii de sifon şi sucuri acidulate. Un cap de sifon era lucru mare. Topit, valora cinci cenţi.

Francie şi Neeley coborau în fiecare seară în pivniţă şi goleau rafturile de gunoiul adunat peste zi. Datorau acest privilegiu mamei lui Francie, care era femeie de serviciu. Prădau rafturile de hârtie, zdrenţe sau sticle returnabile. Hârtia nu valora mare lucru. Primeau doar un cent pentru cinci kilograme. Zdrenţele aduceau doi cenţi pentru fiecare jumătate de kilogram, iar fierul, patru. Cuprul era bine plătit, cu zece cenţi pe jumătate de kilogram.

Câteodată dădea norocul peste Francie: găsea câte un boiler aruncat. Îi îndepărta fundul cu un deschizător de conserve, îl îndoia, îl bătucea, după care îl îndoia şi îl bătucea din nou. Sâmbătă dimineaţa, imediat după ora nouă, răsăreau copii din toate străduţele lăturalnice de pe bulevardul Manhattan, artera principală. Mergeau agale de pe bulevard spre strada Scholes. Unii duceau gunoiul în braţe. Alţii aveau căruţuri făcute din lăzi de săpun, cu roţi solide din lemn. Câţiva împingeau cărucioare de copii pline‑ochi. Francie şi Neeley îşi puneau toate nimicurile într‑un sac gros, pe care fiecare îl apuca de câte un colţ şi îl târau după ei pe stradă; pe bulevardul Manhattan, pe lângă Maujer, Ten Eyck, Stagg, până la strada Scholes. Nume frumoase pentru străzi urâte.

De pe fiecare stradă lăturalnică apăreau micuţi zdrenţăroşi care se alăturau grupului mare. În drum spre Carney, întâlneau alţi copii care se întorceau cu mâna goală. Îşi vânduseră nimicurile şi deja îşi cheltuiau bănuţii.

Acum se umflau în pene şi le strigau celorlalţi în batjocură:

— Gunoierii! Gunoierii!

Lui Francie i se încingea obrazul când auzea acele cuvinte. Nu o consola să ştie că răutăcioşii erau şi ei tot gunoieri. Nu conta că fratele ei avea să se întoarcă la rândul lui cu mâna goală şi să‑i tachineze pe alţi copii în acelaşi fel. Lui Francie îi era ruşine.

În Brooklyn crește un copac, Betty Smith

Traducere din limba engleză și note de Alexandra Columban

Vârsta recomandată: 12 ani+