Recenzie "Flori pentru Algernon"

de Cornelia Popa acum 2 ani

Câteodată poate e mai bine să nu știi chiar tot, să nu știi ce părere au alții despre tine, să nu-ți dai seama cât de multe îți lipsesc. Asta nu înseamnă neapărat să fii mai puțin deștept, ci pur și simplu să ai sufletul mai liber. Atât timp cât te simți bine în pielea ta și te simți împlinit, nimic altceva nu mai contează, ci doar că ești fericit așa cum ești.

Charlie e retardat mintal și știe asta, însă e destul de fericit cu viața sa, ajunsă undeva la 30 și ceva de ani. Lucrează în brutăria unui prieten de-a unchiului său, acesta din urmă având grijă de el după ce părinții l-au abandonat, fără să încerce măcar să-i ofere un ajutor concret lui Charlie. Se simte bine când știe că poate fi de ajutor, că are alături câțiva colegi cu care schimbă zâmbete și glume, chiar dacă majoritatea au legătură directă cu el. Nu e singur, și asta-l face să se simtă cât de cât fericit și împlinit în ignoranța în care trăiește.

Atunci când Charlie Gordon este abordat de doctorul Strauss și profesorul Nemur pentru a participa la un experiment ce constă într-o operație pe creier, fapt care-l poate face mai deștept, în sufletul lui încolțește îndoiala. Poate că o să fie mai fericit dacă o să fie mai deștept. Poate că ceilalți îl vor aprecia mai mult dacă o să poată face totul mai bine. Poate că în sfârșit îi va demonstra mamei lui că e capabil să se schimbe și să ducă o viața normală, că nu e un pericol pentru nimeni. Astfel, acceptă propunerea de-a încerca să-și schimbe viața. După ce-l cunoaște pe șoricelul din laborator, numit Algernon, și vede cât de mult l-a schimbat operația, își dorește și mai mult să devină deștept. Faptul că Algernon reușește să-l bată la toate întrecerile experimentale îl face să se ambiționeze mai mult ca niciodată.


Citește în continuare aici.

Vă recomandăm şi